The Author...

Marturie sau biografie...Pana la urma,totul se rezuma la ele doua? Fiecare din noi, scrie o poveste. Cu inima, cu pixul, cu fapta sau cu vorba. Fiecare imprima traseul vietii lui pe o foaie, pe o stanca, pe nisip, si chiar pe o inima. Sunt povesti triste si povesti cu sfarsit fericit, sunt povesti remarcabile si povesti care raman in umbra unor mistere de nedeslusit. Sunt scriitori sinceri, loiali, timizi, dar nu buni si nu rai.Sunt povesti scurte si lungi. In fiecare zi se naste cate o poveste, cate un dor infinit dupa speranta. In fiecare zi moare una, dar lasa in urma ei o sclipire fina, ce duce serpuind in sus..sau in jos..
Poti cunoaste numele, dar nu si povestea din spatele ei...Daca fiecare din noi ne-am da macar un pic silinta sa privim,(cel putin) daca nu sa intelegem o persoana, am realiza cat de mult ne asemanam..In interior suntem cu totii la fel. Avem atatea in comun, si totusi cautam ca orbii raspunsuri peste mari si tari, cand astea se afla chiar sub nasurile noastre.Viata intreaga e un univers alcatuit din povesti, care insa, e atat de denaturat de rau, incat sclipirile de bunatate trec aproape neobservate. Ne-am obisnuit insa cu el, si din obisnuinta trecem la rutina si din rutina la putreziciune. Si povestile noastre mucegaiesc. Si noi odata cu ele.
Ne scriem biografiile, aratand ce am facut, ce am realizat, ce am vorbit si ce am vindecat. Incercam sa ingropam esecurile, sa stergem vorbele urate, sa maturam faptele murdare sub covorului ambitiei, si lustruim statuia propriului nostru ego. Vrem sa aratam cine suntem si ce putem,ce avem si ce stim. Noi suntem eroul propriului fir narativ.Ne hranim cu aplauze si ne imbatam in complimente si urari. Ajungem in final cu o diploma agatata de un perete gol.
Cum ar trebui de fapt sa arate viata noastra si de Cine ar trebui scrisa? Al cui nume ar trebui pus pe acea diploma?
Cred ca viata ar trebui marturisita, nu doar scrisa. In forma unei marturii, nu a unei biografii. A unei povesti in care Eroul e Unul singur, iar acela nu sunt eu...

"Care-i diferenta dintre o marturie si o biogrfie? Intr-o biografie, eroul sunt eu; intr-o marturie, Eroul este Isus. Intr-o biografie spun ce am facut eu; intr-o marturie, spun ce a facut Isus pentru mine"...(Mark Discroll)

l.i.v.e.

Just in case you needed a "push"...

awkward...:)))

And finally, that awkward moment when I realized that all of the above have happened to me...:)

Isaia 48:9, 11a

Majoritatea dintre noi, ne-am facut un dumnezeu propriu..Un Dumnezeu bun, si indurator, bland si credincios care iarta si iubeste neconditionat. Un dumnezeu care nu se uita la exteriorul meu, indiferent cu ce ma impopotonez eu, sau cat de sumar ma infofolesc. Nu, el "se uita la inima", doar, nu? Si ma iarta ca duminica nu ajung la adunare, pentru ca trebuia sa vorbesc cu prietenul virtual, ca si asa am avut o saptamana plina, in care nu mi-am verificat mailu'...Toata saptamana e full, sambata trebuie sa ma odihnesc. Iar timpul cand toata lumea e online e sambata seara. "Da, asta e timpul perfect. Dar, Doamne, nu te supara!De asta avem duminica seara, nu?"
Apoi, e un dumnezeu care ma ajuta la examene. Doar in sesiune ma rog cel mai mult si atunci "il simt cel mai aproape"...Asa era, nu? Si atunci cand o incercare grea vine peste mine(o restanta sau un proiect, o suparare sau un accident), ma supara ,ma impotrivesc, dau din maini si dupa ce obosesc, vin smerit si ii cer ajutorul."Da, dumnezeul meu o sa ma ajute"...
Si mai e atunci cand, dimineata am lenevit prea mult in pat si sunt in intarziere,dar nu plec fara sa citesc macar un pasaj(daca se poate Romani 8:28, sau Isaia 43), pentru ca vreau sa simt ca el e cu mine si azi. Am frica aia in mine,ca daca nu citesc azi sau nu ma rog, nu o sa imi mearga bine...Serios? Si unde scrie asta, ma rog?

Mi-am creat propriul dumnezeu, si nu stiam de ce sunt mereu dezamagita. Ma uitam la oameni, incercand sa imi fac un prototip din ei. Chiar am gasit cativa, dar, hei! Intr-o zi, adevarul m-a izbit unde doare mai tare(la mine e inima, nu stiu la tine unde): erau cu totii oameni! Si ghici ce? Toti ne dezamagim unii pe altii la un moment dat, indiferent cat de grijulii, cat de blanzi, cat de rabdatori suntem. La un moment dat clachezi. Si pentru mine asta a fost momentul in care m-am intors, cerand ajutor dumnezeului meu. Dar el nu se misca. Avea ochi si urechi, avea maini si picioare. Am strigat, am plans, i-am urlat in urechi. M-am prabusit si am asteptat. Nimic. "Doamne, da' nu-ti pasa de mine?"...
***
Ce fel de Dumnezeu slujesc eu?...Cat stiu despre Dumnezeul pe care Il slujesc? De ce Il slujesc? De ce citesc din Biblie? Cat de mult Il cunosc eu pe Dumnezeu?
Un lucru e sigur...Nu pot sluji un Dumnezeu pe care nu-L cunosc, sau cunosc doar "laturile" care imi plac la El...Daca Il slujesc pe Dumnezeu doar pentru beneficiile sau binecuvantarile ce vin odata cu El, inseamna ca nu stiu Cine este El. Daca Il cauti pe Dumnezeu doar pentru avantajele de a te simti "protejat", sau de a-ti sti bunurile in siguranta, cauta in alta parte...Dumnezeu nu are nevoie de lucrurile tale. Dumnezeu le detine deja! De fapt, ce lucru ai, pe care El sa nu ti-l fi dat?
***
Am descoperit ca Dumnezeu imi da ceva mai bun, daca Il caut din toata inima, cu toata puterea mea, cu tot sufletul si cugetul meu. El se da pe Sine Insusi! Ce pot sa cer mai mult?El nu vrea sa fie iubit pentru ca poate sa iti dea pace sau iertare sau liniste in familie, sau succes in viata de afaceri. El vrea sa Il iubesti pentru ceea ce este El. Si atat.
"Din pricina Numelui Meu sunt indelung rabdator, pentru slava Mea Ma opresc fata de tine, ca sa nu te nimicesc. Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau sa lucrez!"

azi...

Mi-am facut un colt cu amintiri...Cand imi vine sa plang, am sa ma duc acolo. Cand are sa-mi fie dor de tine, am sa merg acolo. Cand am sa simt nevoia sa fiu singura, am sa alerg acolo. Cand nu vei fi langa mine, amintirile vor fi...

Daca vrei ca Dumnezeu sa lucreze prin tine, trebuie mai intai sa Il lasi sa lucreze in tine...(9:00)

Sis'...

E una din zilele alea cand ma tot gandesc la tine, ce faci si unde esti...Si ma gandesc ca, daca ai fi fost aici, probabil am fi tras o raita prin oras, zgribulindu-ne la vitrinele pline si fugarindu-ne prin zapada. Am fi intrat in "marile" magazine, nu pentru ca am avea nevoie de ceva, ci doar sa ne dezghetam mainile si sa ne stergem nasurile. Am fi ras mult si tare, am fi mancat o inghetata zdravana si ne-am furisa inapoi in patucuri pentru un film cu "sughituri"...
Cred ca mi-e dor de tine...

Mai am de invatat...

Cred ca oamenii ar trebui sa se opreasca din a incerca sa inteleaga de ce se intampla anumite lucruri pe pamant, sau, mai adanc, in vietile noastre. Niciodata, aici pe pamant nu vom intelege pe deplin de ce. Ne pierdem timpul cautand cu disperare un temei, un motiv pentru nu stiu ce nenorocire, iar cand credem ca l-am gasit,ne agatam de el cu toata speranta, pana ce sfarsim dand cu nasul de alt zid, si o luam de la capat, cautand pentru noua incercare un nou raspuns intr-o noua lumina. Dar "nu exista nimic nou sub soare. Ce a fost va mai fi". Cand o sa intelegem asta?
Majoritatea timpului il pierdem cautand raspunsuri la intrebari inutile. E ca si cum te-ai intreba: De ce am facut accident daca eu stiu sigur ca pot conduce? Incercam sa-L ghicim pe Dumnezeu, sa-L minimalizam, sa-L limitam, incadrandu-L in horoscopul nostru zilnic:"Ia sa mai citesc si azi din Cuvant, ca ieri mi-a mers tare bine!" Cum iti poti imgaina ca un Dumnezeu atat de Maret,de Necuprins de...Gigant din toate punctele de vedere, de la cunoastere la scop, se lasa prins in mreaja ta rupta?
Nu ma refer aici ca ar trebui sa incetam a mai cauta voia Lui pentru vietile noastre, nici la adoptarea unui stil pasiv de viata. Ci cred ca, pur si simplu,voia lui Dumnezeu este sa traiesti fiecare secunda, fiecare clipa din viata ta cautandu-L pe El, crescand in cunostinta de El, aducandu-I slava prin fiecare mic aspect al vietii tale. Voia lui Dumnezeu, nu cred ca este un scop, ci o calatorie, un traseu, un mod de viata. Daca nu e prea mult spus, cred ca voia lui Dumnezeu e insasi viata ta, traita in ascultare de El.
Am citit in zeci de carti, zeci de "retete de fericire", pentru o viata implinita. Nu am putut sa nu observ ca ingredientul "ascultare" nu lipsea din nici una din retete. Insa atat de diform a inceput sa sune pentru urechile mele cuvantul asta! Atat de multe pareri si unele atat de contradictorii... Cred ca unele lucruri nu-mi sunt date sa le invat decat prin experienta. Degeaba ma bucur de o noua definitie a unui cuvant(cum ar fi credinta, sau evlavia sau ascultarea), daca nu-i simt gustul in viata mea. Ce inseamna intr-adevar ascultare? Stiu eu cum e cu adevarat sa astept atunci cand tot ce vreau e sa merg mai departe? Sau sa merg, atunci cand frica ma tintuieste pe loc?
Uneori astept nu stiu ce "monstru" de raspuns. Ceva enorm, ca sa ma loveasca uite-aici:fix intre ochi, ca sa ma prind si eu de ce trebuie sa fac.Si astept nu stiu ce semn din cer, cand Tu imi raspunzi de fapt prin mangaierea ierbii pe piciorul meu.

Dear God,

Good morning! I just wanted to take a few moments before this crazy day gets over me, to tell You how much I love You. Thank You for the snow You poured last night, so heavy, yet so calm. It gave me the feeling that I am in Your arms, so safe and secure. It is so calming to know You are in control and that Your love cannot be altered by my sin. Thank You for forgiving me every time I make a mistake and for being such a wonderful Father. I may not have the time to do all the things that are on my list for today, but at least I know I did the most important thing: talking to You...I love YOU, Dad!

Amintirile sunt comorile ascunse ale sufletului, ce-ti stavilesc iuresul dorului si durerea pierderii...Sunt speranta ca o sa fie bine, si dorinta de frumos.

Memo...

"Asta m-a facut sa ma gandesc la tine si la ceea ce am invatat de la tine. Sa fiu puternica si hotarata, "da"-ul meu sa fie "da" si mai presus de tot, sa am curaj.Cuvintele uneori sunt prea slabe sa redea ceea ce vreau sa spun, prea limitate ca sa exprime sufletul. Insa limitarile noastre ne arata spre un Dumnezeu Infinit, in dragoste, credinciosie si dreptate. Doare, pentru ca realitatea nu e raiul. Daca totul ar fi fost bine si roz, am fi deja in Cer, alaturi de TATA...Nu sunt acolo langa tine, dar hai pe genunchi...asa ne vom simti mai aproape una de cealalta...te iubesc surioara..:*"



Citesc din urma, de pe ultimele foi ale unui caiet din generala, din liceu...de pe foi rupte si mototolite sau de pe coperti ale unor carnetele de mult timp uitate. Imi fac curatenie printre cursuri si dau peste amintiri scrise in graba, ganduri imprimate prea adanc cu un stilou nesatul. Zambesc de gandurile copilaroase, dar ochii imi inoata in lacrimi, cand dau de unele. Imi amintesc cu drag de tot ce a fost, si dau "delete" la regrete si dureri. Imi amintesc de discutiile noastre, planurile noastre si micile noastre "izbucniri"...Acum, nu stiu ce sa pun in ghilimele..izbucniri, sau micile?...:))


M-ai invatat sa imi scriu supararile pe nisipi, sis'...Si bucuriile pe inima.Mi-ai transformat creierul intr-o masina de scris avand ca foaie, inima. Esti inspiratie. Cand dorul incepe sa usture, imi iau amintirile cu mine si le ung incet-incet pe rana. Si uneori, imi trece. Oamenii se schimba, amintirile raman aceleasi, peste ani si veacuri.



Multumesc pentru ca nu te-ai comportat intotdeauna ca o sora mai mare. Si m-ai lasat sa te alint si sa te corectez. Multumesc ca ai fost uneori sora mai mica pe care intotdeauna mi-am dorit-o...Multumesc pentru ca mi-ai permis sa imi las amprenta pe inima ta...Eu cu siguranta o am pe a ta...

BE cause

Because I'm healthy, Because I'm rich in You. Because of eternal life You gave me. Because I'm Your daughter and You are my Father. Because You make me feel I'm the only one that counts. Because You listen to me. Because You embrace me with Your love. Because You give me courage to move on. Because You care about me. Because there are countless reasons why I love You...

Ceata lu' Pitzigoi...

Imi amintesc de diminetile tarzii cand sarutul mamei ma trezea, cand stiam ca ceaiul ma asteapta, si soarele e afara deja...Cand ma trezea fara griji, fara teama, cand simteam siguranta in inima. Imi amintesc de elasticul ce ma astepta credincios la usa, sau coarda ce de multe ori mi-a dat batai de cap.. De drumetiile facute cu o rola in picior sau diminetile innorate cand faceam camping in balcon. Imi amintesc mirosul de cartofi prajiti de mama(asta dupa ce a aparut si la noi McDonalds), si de dejunul luat pe patura din fata blocului. In imaginatia noastra inocenta imparteam totul, de la gume "Turbo"cu tatuaj la sifon. Alergam ca bezmeticii prin jurul blocului, haituind nu stiu ce turma sleita de bizoni sau mergand incet, cu salul imaginar pe umeri si trenele pompoase pe culoar, spre altar. Ne asezam cu migala "coroanele" pe cap, iar cei care ne priveau crucis, in imaginatia noastra puteau sa fie, fara doar si poate "neghiobi"...Ei nu inteleg! ne incurajam noi, nestiind ca, de fapt, eram exact ca imparatul pacalit de cei doi croitori... Insa pana sa ne dam seama de asta, peisajul se schimba si sfarseam prin a tranti oalele in "bucatarie", tipand la copii(papusile -dela cele mai mici la cele mai mari, cu/fara haine, bebelusi, cu/fara biberoane), fugind pana la piata (cealalta jumatate de scara) si dregand prin "sufragerie"(o zona marcate cu 4 pari), pana ce sotii (unele din noi jucam rol dublu) se intorceau franti de la "lucru"...
Seara ne aducea adrenalina, cand intunericul si obscurul ne imbiau ba la o "ascunsa" sau "hotii si jandarmi"...Luam o papusa cheala si-i luminam interiorul cu o lanterna si asa mergeam cu "colinda" pe la ferestrele oamenilor...Stiam cu totii ca a doua zi unii din noi vom iesi cu vanatai "extra", dar nimeni nu strica momentul cu "ceea ce o sa fie"...Eram numai noi, si toata lumea era a noastra...
Imi amintesc de creativitatea, sensibilitatea si bucuria aceea pura. Cand pastram secrete mai ceva ca pe comori, si tineam prieteniile strans, mai ceva ca nodurile dintr-o franghie.Eram copii, impartind acelasi fel de naivitate, fara zgarcenie. Plangea unul ,plangeau toti. Se bucura unul, ne bucuram cu totii, incingand hore de veselie la care participau,mai discret chiar si cei mari...Era ca intr-o poveste in care toti eram pe rand: protagonisti,buni, rai, victime si personaje secundar...
...Nu l-as inlocui pe Praslea cu Batman, nici pe Ileana cu Xena...Iar papusile mele chelboase imi vor aminti odata, ce a fost copilaria...sau macar o parte din ea...

with

Degeaba te chinui sa urci toti muntii vietii, sa lustruiesti toate diamantele timpului, sa inveti toate comorile mintii...Daca nu ai pe cineva cu care sa le impartasesti, degeaba traiesti...

Aparente

"N-am pe nimeni, don'soara!Copiii-s plecati din cuib demult, sotu' a murit.Numa mezinu' mai e cu mine"...Ma uit la ochii sticlosi si somnorosi, si ii surprind surazand. Copilu de abia s-a trezit si ii cere, pe un ton plangaret, apa. "Asteapta ca ajungem la Pascani acusa.Ai rabdare, puiu mamii"...Tonul ei e neobisnuit de bland si, pentru cateva momente mi se pare, are un accent fad de bucuresteanca. Copilu se aseaza din nou cu capul pe geam si inchide ochii.
Hurducaindu-ne dupa mofturile trenului, nimerim toti la un loc intr-un sarac compartiment de "clasa I". O studenta,care dupa privire ne intreaba pe toti ce cautam in "zona ei de comfort", un lucrator obosit si murdar, un tanar ce motaie, balanganindu-si capul, mama cu "mezinul" si eu. Desfac o punga cu napolitane, si zgomotul il face pe copil sa deschida ochii." Mama, mi sete", spune, dar cu ochii la punga mea. Napolitanele imi raman in gat, desi de cand m-am trezit n-am pus nimic in gura. Ii intind punga si-i zambesc:"Poftim.Papa tu"...O ia si cu un glas plin de multumire imi zice tare si clar :"Multumesc frumos". Clipesc de cateva ori ca sa-mi revin. Judecand dupa hainele si bagajele ce le poarta cu ei, nu ma asteptam la astfel de cuvinte. Mainile mamei si fata copilului nu au mai vazut de mult timp sapunul iar plasa din rafina e cojita si cusuta pe alocuri. Nu sunt genul de oameni langa care te-ai aseza intr-un loc mai restrans. Il urmaresc cum, incet, fara graba(desi se vede ca ii este foame), rontaie satisfacut una cate una, napolitanele..Dupa un tur de 5-6, ia punga si o intinde mamei "pe mai tarziu"...Alti copii, poate ar fi infulecat-o fara sa zica nimic, dar nu el. Il urmaresc apoi cum ii sprijina capul mamei cand aceasta, obosita incearca sa isi gaseasca o pozitie cat mai comfortabila."Stai asa", ii zice, si mama oftand, se lasa usor pe umarul lui. Imi vine sa plang.Sa plang pentru gandurile de compasiune egoista ce le-am avut cand i-am privit. Sa plang pentru ca i-am judecat dupa aparente, fara sa astept, o vorba din partea lor. Imi vine sa le dau tot. Tot ce am cu mine, si in nestire deschid geanta si scot gumele, ciocolatile si ii umplu buzunarele micutului inainte sa coboare la Pascani. Imi zice "multumesc" dupa fiecare lucru si zambeste catre mama-sa. Doamne imi zambeste:"Multumim, don'soara.Dumnezeu sa-ti rasplateasca"...Imi fac amandoi cu mana de pe peron iar eu le raspund. Valuri de lacrimi imi inunda ochii si nu pot sa spun decat in nestire :" Multumesc, Tata, multumesc"...

TBS...

Se spune ca nu conteaza unde esti ci conteaza "cu cine" esti..In mare parte, pentru mine, asta s-a dovedit a fi adevarat. Inca odata. Dumnezeu m-a binecuvantat peste masura. Mi-a dat cei mai tari parinti, cele mai bune surori, si un frate ce nu l-as schimba pentru nimic in lume. Pe langa familie, mi-a dat prieteni adevarati. Cei care ma fac sa uit ca sunt departe de casa, in mijlocul carora incercarile vietii par mai usor de indurat si bucuriile, mai durabile. Am avut ocazia sa ii cunosc si mai bine , acum, cand pentru cateva zile am mers impreuna la Vatra Dornei. Daca ar fi sa incep sa spun despre peisaje, as pierde din vedere ce a fost(si este) mai important...Oamenii... Tinerii astia care au ajuns sa-mi fie atat de dragi.
E ciudat cand, scot capul pe fereastra si vad ca mai sunt altii ca mine...Descopar ca am, poate, lucruri in comun mai multe decat mi-as fi inchipuit si ducem lupte individuale dar cu acelasi scop. Incet, teama de a fi respinsa dispare, inimile se deschid iar conversatiile curg.."Antenele" incep sa cada...Ii vad altfel.
Ma uit la "adunatura" asta de tineri...Ucenici ai lui Isus, deghizati in studenti la medicina, constructii, drept, administratii...Ma uit si ma intreb: "Cum de am ajuns cu totii in acelasi loc?". In urma cu 2 -3 ani nici nu stiam de existenta unora si azi intindem mana la aceeasi masa, si radem peste un joc de ligretto sau uno. Plangem unii pentru altii, ne caram poverile si ne incurajam reciproc..Suntem diferiti, avem obiceiuri care mai de care mai ciudate, provenim din familii si medii sociale diferite.Dar astea toate nu conteaza pentru ca ne avem unii pe altii.
Imi place cand ma trezesc dimineata si citesc mesaje de incurajare de la ei. E linistitor sa stiu ca sunt purtata pe brate de rugaciune si ca Dumnezeu, in bunatatea Lui a avut ideea asta incredibila de a crea prietenii... E ciudat ca suntem atat de diferiti,dar totusi ne tinem laolalta. Imi place sa cant cu ei. Simt un adevarat privilegiu cand imi unesc vocea mea pitigaiata cu a lor, si sunt sigura ca Cerul ne asculta cu placere. Serile de marti si vineri sunt adevarate oaze de pace si liniste sufleteasca intr-un desert pustiu si sec. Sufletele noastre se hranesc, se incurajeaza, se inalta. Uneori ma intreb:"Ah!De ce nu i-am cunoscut mai devreme?"...Dar stiu ca toate au timpul lor...Poate la un moment dat, ne vom desparti...Important e ca i-am cunoscut,i-am iubit, i-am pretuit.
Tineretea e o arta. E un timp cu care nu ne mai intalnim, o foaie ce nu o mai putem intoarce. Ce faci aici si acum, conteaza cu adevarat. Inveti din greselile altora, imparti bucuriile cu ei, speri impreuna cu ei. Greseli se fac, pentru ca suntem oameni. Insa prin bunavointa si respect, le scriem pe nisip si lasam briza timpului sa le duca cat mai departe posibil. Pastram insa in comorie inimilor noastre partasiile, rasetele, bucuria de a ne vedea unii pe altii, victoriile si succesele.
Ce am invatat de la ei?...Am invatat ca nu ceea ce detine il face pe om, ci ceea ce are in suflet. Am invatat ce dincolo de aparente, toti suntem la fel. Am invatat sa ma bucur de micile experiente pe care ti le da viata, pentru ca am inteles ca, adunate, vor construi odata cel mai grandios final posibil.Am invatat sa fiu eu insumi. Am invatat sa plang si sa impartasesc, sa ma bucur si sa incurajez. Am invatat ca toti avem nevoie de o imbratisare zdravana uneori; si viata e mai plina de veselie, cand ai cu cine sa o impartasesti. Si am invatat ca planurile lui Dumnezeu sunt cu muuuult, muuuult, muuult mai minunate decat cel mai minunat si bine pus la punct plan al meu... Accepta, rabda, si increde-te...