thought...

M-am gandit zilele astea ce ciudata e viata...dar intr-un mod placut, surprinzator de placut...ca un gadilici la picioare.
Distanta te apropie, tristetea e promotorul fericirii pure; dorul te invata rabdarea si zilele cu ploaie te imbie la plimbare...Ma uit in urma, la cotiturile vietii si zambesc. Nu mi-a fost frica sa merg si nu m-am multumit doar sa intind gatul sa vad ce se afla dupa colt. Am pasit prin credinta chiar si atunci cand in fata nu era nici o treapta. Imi amintesc de vremile copilariei cand eram prea mica pentru a vedea peste aragaz. Mama mi-a zis sa nu pun mana pentru ca m-as arde. Desi nu vedeam nimic a trebuit sa o cred pe cuvant pe mama, pentru ca stiam ca ea nu ma minte si nici nu-mi vrea raul. Asa ca nu am intins mana. La fel e cu viata. Nu vezi ce e in fata ta. Nu stii ce se va intampla in urmatoarele secunde. Insa mereu exista o voce care iti spune: Nu te teme si nu te ingrijora. Eu sunt cu tine. Si tot ce trebuie sa faci e sa Il crezi pe cuvant. Pentru ca Dumnezeu nu iti vrea raul si El nu minte. Niciodata. Depinde de tine daca asculti sau nu vocea Lui. El vorbeste mereu, si in cazul in care te intrebi de ce nu Il auzi, ar fi timpul sa iti destupi urechile...