hello, my friend

It's amazing how ideas hit me in the morning. I just wake up and: there they are! Sometimes I wonder: do they ever sleep? They're like a bunch of kids trying to wake up their parents on the Christmas morning.
Anyways, I saw you on the streets today. I don't know what's going on, but, seriously, you should change your face! Or at least your attitude...It's something about it that makes you think: "Man! That dude just got hit!" Seriously, you should do something about it. It's not that you should smile all the time or something, but try to cheer up a little bit. Shake off that unhappiness. Literally. Take yourself by your neck, and shake it off! Take that mood down. We are humans, we all have good and bad days, but if I ever learned something in my 21-year-life, is that life does not pat you on the back.. No, no. It hits you like a full- speed train. Right there, in front of your eyes. It's unexpected. It's harsh. Sometimes, rude. What's important is, how do you deal with it. And here you have two options. You either run, or face it. Someone told me once:" Think about your death everyday. Face your enemy. You can do it". That made me wonder. Who is my enemy? Fear of death? Fear of others? Fear of the unknown?
Well, my friend, let me tell you something. All I see everyday are people who are scared of something or someone. People who are so scared that they're not gonna be accepted that they live their life based on compromise and lies. People so scared they're not gonna be loved, that they give their treasures and everything they have best to anyone who asks for it. People who seek confidence and peace in wrong places, such as drugs and drinks or sex. Fear is haunting this Earth, wreaking peoples' hearts and life, leaving behind broken hearts and uncertainty.
It's been my fearest enemy for as long as I can remember. I can't tell you I'm cured of it, but I've learned that every day is battle field. A fight that it's taken down to the place of it. On my knees. And I can tell you my friend, there is always, Someone who is listening.

Isaia 49:15

Cine stie cu adevarat ce se afla in sufletul unei mame? Cine stie ce se intampla in sufletul ei atunci cand isi tine pentru prima data copilul nou-nascut in palme? Cine poate masura dragostea unei mame? Cine poate exprima durerea ei atunci cand pierde un copil? Ce se intampla in sufletul ei cand isi vede puii parasind cuibul? Cine poate acoperi imensul gol lasat in urma de ei? Care este sentimentul care poate descrie perfect starea inimii ei atunci cand isi vede copilul inaintand spre altar? Cum poate o mama sa aiba o asa rabdare? Unde gasesti maini mai aspre decat a ei? Si totusi care maini te mangaie mai blajin ca mainile de mama?... Ai vazut ochi mai inlacrimati ca cei de mama? Ai ascultat o melodie mai frumoasa decat cea cantata de ea? Cate rugaciuni soptite, udate de lacrimi fierbinti nu ti-au auzit urechile in noptile cand febra nu scadea sau durerea din piciorul rupt nu contenea? Cati ani nu te-a asteptat mama ta sa te intorci?
Tin minte ca de multe ori o priveam pe mama spaland mormane de haine, dezinfectand biberoane si calcand rufarie cat pentru un camin de studenti. Se trezea prima, se culca ultima. Casa arata ca un pahar in fiecare dimineata.
Imi amintesc cum imi facea "mai-mai" pe spate sau ma legana cu perna pe picioare, pana somnul imi inchidea de tot genele. Imi amintesc cum ne lua in jurul ei, cu vechea Biblie in mana si ne citea despre Iov, despre Moise si Avraam...
O mama nu uita niciodata ca a fost si ea copil... Ea iubeste pana la ultima suflare, iarta pana ramane fara iertare...
Si totusi:" Poate o femeie sa uite copilul pe care-l alapteaza si sa nu aiba mila de rodul pantecelui ei? Dar chiar daca l-ar uita, totusi, Eu nu te voi uita cu nici un chip"...

Be yourself. Everyone else is taken

"Cata energie consumam pe altarul impacarii cu noi insine, daca suntem victimele unei respingeri sau daca ne comparam cu altii!Multi aduc aceste incertitudini in relatiile lor cu Dumnezeu si nu stiu cum sa le franga stramtoarea.Dureri nemarturisite ne paralizeaza pe multi dintre noi, fiindca nu intelegem ca Dumnezeu ne-a creat diferit!Ne lasam cuprinsi de iritare cand vedem ca cineva este exuberant si dorim sa-i negam aceasta trasatura, cand, de fapt,Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi cu o personalitate distincta.Invers, ma simt la fel de deranjat de cel care, aflandu-se pe culmile emotionale, nu intelege dispozitia mai rezervata a altuia. Unul din cele mai izbavitoare momente ale vietii este acela cand suntem in stare sa ne acceptam asa cum ne-a creat Dumnezeu si sa ne eliberam de catusele incercarilor de a fi cineva sau ceva ce nu am fost meniti niciodata sa fim. Abia atunci vom putea sa ne avantam spre acea personalitate unica pe care Dumnezeu a dat-o fiecaruia dintre noi"...
Ma regsesc in citatul lui Ravi. De multe ori m-am intrebat de ce nu pot fi ca ceilalti. De ce ea/el poate si eu nu?Sau, uitandu-ma la altii facand un lucru, mi-am zis:"pot si eu", insa incercand sa fac ca ei, am dat-o in bara. De ce? Niciodata insa nu m-am intrebat daca intr-adevar ce faceam sau eram pe cale sa fac, era bine, sau daca era ceea ce trebuia sa fac. Pur si simplu m-am lasat prinsa in mreaja "spiritului de turma". Iar faptul ca altii puteau, imi dadea impresia ca trebuie sa reusesc si eu. Insa nu e asa.. Stiu ca altii pot fi modelele noastre si ca unii sunt o adevarata inspiratie pentru noi, insa niciodata nu vom putea fi ei. Incep sa ma gandesc la milioanele de adolescenti care au drept model o "papusa de Hollywood", care sunt inspirati de "personalitati" adolescentine, visand poate sa apara poate intr-o zi pe coperta vreunei reviste.
Vrem sa fim altcineva, insa niciodata nu cautam sa vedem ce se ascunde in spatele tuturor zambetelor galante sau a rochiilor de seara. Nu ne sinchisim sa cautam adevarul din spatele unui zvon ci inghitim ciocolata cu tot cu staniol. Vrem sa fim ca ei, nestiind ca, de fapt, ei sunt cei care au nevoie de un model sau de un tel in viata.Suntem gata sa renuntam la multe pentru ca sa fim ca cineva. Nu ne intrebam insa, daca ei ar renunta la ceva ca sa fie ca noi.
Cineva spunea odata :"Defineste viata privind inapoi si traieste-o privind inainte".Cred ca la asta se rezuma ,pana la urma. Viata iti este definita nu de o persoana, ci de scopul ei in sine. Incepe viata de la coada la cap.Pare absurd dar daca stai si te gandesti, cam asa e. Stabileste-ti un scop, iar acel scop iti va influenta viata. Porneste de la scop, si vei ajunge la implinire."Daca acel scop este de a avea mai multa intimitate cu Dumnezeu, atunci merita sa renunti la bine pentru mai bine"..

Gadilici

The "Bibi-face"...:D
De obicei e cuminte. Asculta si face ce ii spun de cele mai multe ori. Facem o echipa grozava. Doar ca uneori, mai face nazbatii. Ca orice copil. Mi-am promis sa nu ma supar pe el, insa intr-o zi, promisiunea parea facuta tare demult si el parea ca nu ma aude.Suparata, i-am zis pe un ton cat se poate de ferm.
" Darius, daca nu incetezi in momentul asta, ma supar pe tine! Daca nu asculti, schimb si eu foaia! La care el:
"Care foaie, Bibi?"....
***
Intr-o zi, cand facea "rondul" lui obisnuit prin curte, fara sa vrea, s-a impiedicat si a cazut. N-a zis nimic, ci s-a ridicat si , meticulos, a inceput sa isi stearga hainele. Tata ii zice:
"Ce faci, mai bicule?esti asa de..."Urma sa zica impiedicat, cand, Darius, pe un ton prompt la cei 5 anisor i-o taie scurt:
"Da, bicule, stiu. Sunt genial!"...si isi urma drumul.

***
Intr-o zi stateam in pat, cu o durere urata de abdomen. Darius vine la mine si ma intreaba ce am. Dupa ce afla, sta putin pe ganduri si apoi zice, zambind:
"Bibi, uite cum facem:taie "butica" mea si pune-o la tine si nu te mai doare burta apoi!"...
"Bine da nu poti sa tai burta asa, pur si simplu"..
Se mai gandeste el ce se gandeste, apoi vine cu gentuta lui verde unde are medicamentele, si incet, atent, o deschide si mi-o intinde, zicand:
"Serveste!"...

Harmony..

Cred ca ai experimentat si tu emotiile unui examen, sau nerabdarea cu care astepti un raspuns important. Oricine a trecut pe aici. Nerabdarea aia care te face sa iti pui o mie de intrebari si iti da zero raspunsuri. Am trecut printr-o perioada nu frumoasa tare dar sa zic, mai putin placuta... De obiccei in astfel de situatii ma plec pe genunchi si cer ajutor Tatalui. De data asta insa, eram la capat. Am inceput sa Il acuz:"Daca faceai cum Te-am rugat EU, nu se intampla asa!"..Mi-am golit tot sufetul inaintea Lui, dezgropand greseli din trecut si esecuri(aici am avut o lista destul de lunga), dezamagiri si vise frante.Am continuat asa pentru o vreme si chiar am fost perseverenta un timp..Am sfarsit prin a-I spune:"Doamne, cred ca avem nevoie de o pauza"...
Dupa un timp am avut ocazia sa merg la Brasov pentru ceva zile.De obicei, cand sunt in mijlocul naturii, nivelul meu de sensibilitate creste cu cateva grade, si am sperat ca acolo am sa imi revin. Deci, iata-ma intr-o dimineata racoroasa pe balconul pensiunii, infofolita bine-bine intr-un cearsaf si cu o ceasca enorma de ceai in mana. Priveam la muntii invesmantati din fata si din cand in cand, mai sorbeam cate un pic de ceai,doar asa, sa-mi umplu stomacul cu ceva..Si asa sufletul imi era gol, mi-am zis ca o sa compenseze.(Apropo, stie cineva cu ce se umple sufletul?). Ma gandeam la toata situatia asta, insa nu ma gandeam cum sa scap de ea.Ceva mi-a atras atentia, la un moment dat. Un cantec dulce. Dulce de tot. Am inchis ochii sa ma pot concentra. Apoi, am privit: o intreaga orchestra se desfasura in fata ochilor: vantul se juca printre ramurile pinilor inalti, indoindu-le si eliberand tonuri sublime.M-am uitat atenta la maretia brazilor: atat de puternici, atat de inalti si tari, neinfricati in fata furtunilor si a ploii puternice, si totusi, atat de gingas si delicat urmau mana Dirijorului.Toti, de la mic la mare, cantau o lauda perfecta, o armonie completa. Freamatul lor mi-a adus buburuze pe mana si caldura in suflet. Am ascultat mult cantul lor, pana cand am simtit ceva rece si usor prelingandu-se pe obraz, si pentru prima oara dupa mult timp mi-am dat seama cat de egoista sunt. Cat de zgarcita sunt cand vine vorba de multumiri si laude. Cat de "saraca" sunt cand vine vorba de cuvinte de recunostinta la adresa Creatorului. Cat de "grabita" sunt cand vine vorba de rugaciune. Obisnuiesc sa-I arunc cateva cuvinte inainte sa-mi intind oasele intr-un pat calduros, al meu!,pentru care, BTW, n-am nici un merit. Cate minute pe zi Ii dau? Mi-e ciuda cum imi gasesc timp sa fac chiar si ceea ce nu trebuie sa fac. Si la sfarsitul zilei, tot am ceva de reprosat..Si natura?Chiar si ea stie cum sa se intoarca spre Stapan. Parca s-a mai schimbat un pic perspectiva, nu?..Stand in ziua aia rece si cetoasa, o raza mica-mica de tot, s-a desprins din culcusul ei si a razbit prin patura de nori....Am inceput sa imi numar binecuvantarile. A iesit o lista lunga. Ca alea de telefon, dupa conversatii intregi cu un vechi si bun prieten. Am descoperit victorii, pe care-mi pusesem stampila si happy ending-uri pe care mi le asumasem, cand de fapt, nici n-ar fi fost posibile numai prin "puterea" mea...Am inteles ca eu si Tata suntem una. Exact ca intr-o orchestra unde instrumentele sunt acordate toate pe aceeasi nota, si unde toate au ochii atintiti la dirijor.Numai cand sunt la aceeasi lungime de unda cu Dirijorul meu, pot sa imi gasesc echilibrul si odata cu el, pacea.Numai atunci cand cantam aceeasi melodie, pot gusta armonia unei fericiri pure.
Stiti ce e minunat in legatura cu Tatal nostru? Pentru El nu exista trecut. Exista doar "un viitor si o nadejde". Si atunci cand te astepti sa iti intoarca lista de "acuzatii", El doar te ia in brate si iti spune bland:" Bine ai revenit"...